Thursday, 26 December 2013

Fragment


"Cred că toată viaţa îmi va fi dor de tine, într-un mod indescriptibil şi ilogic, îmi va fi dor de tine, uneori până la lacrimi, alteori până la urlete, uneori dorul va scoate din mine înjurături de cea mai joasă speţă, alteori va scoate din mine poezii de dragoste şi scrisori de amor...
Cred că toată viaţa îmi va fi dor de vocea ta şi de râsul tău şi nicăieri în lumea asta nu voi mai găsi ceva asemănător, pe care să-l aşez deasupra rănii, ca un pansament, căci nici timpul nu vindecă asemenea răni, nici amnezia...
Cred că toată viaţa voi simţi acel gol din inimă cu care nu voi şti ce să fac şi cum să-l umplu, ca să fie totul întreg, aşa cum a fost o dată...
Cred că toată viaţa voi avea aceste momente, când gândul la tine va galopa frenetic în toată lumea, când zbuciumul inimii va fugi ca un câine isteric ce-şi caută casa de care s-a rătăcit, dar nici gândul şi nici zbuciumul nu vor şti unde să ajungă şi se vor întoarce la mine, istovite şi dezamăgite, căci truda le va fi fost în zadar.
Cred că toată viaţa îmi va fi dor de ce-ar fi putut să fie şi nu a fost cu tine."

de Upanishada

Sunday, 22 December 2013

Frică



Atâtea dorinţe puse pe seama fricii, blamate şi văzute ca fiind expirate... de parcă dragostea expiră, ca oricare alt aliment, lăsat prea mult pe raft sau în frigider.
Atâtea frici de relaţii, de iubire, de posibili parteneri, frică de deschidere, frică de responsabilitate, frica de a ţine pe cineva de mână, frica de a asculta în tihnă inima celuilalt, frica de a fi sincer, frica de a te îndrăgosti.
Frica de fi femeie, frica de a fi bărbat... frica de a te arăta vulnerabil, de a arăta că ai o inimă şi un suflet şi că funcţionezi ca oricare alt om...
Frica de a invita pe cineva în oraş, frica de a sta mai mult de câteva ore alături de om, frica de a avea orgasm, frica de a oferi plăcere, frica de a se relaxa, frica de pasiune, frica de a nu părea prea insistent, prea ataşat, prea indiferent, prea rece, prea iubitor, prea timid, prea îndrăzneţ, prea gras, prea slab, prea înalt, prea scund... frica de eşec, de respingere, frica de iubire de sine, frica de a fi iubit...
Idei nebuneşti despre faptul că o relaţie sau o căsnicie e doar semnul unei frici de a fi singur, de parcă nu ai voie să stai lângă cineva pe parcursul anilor ce-i trăieşti aici, de parcă a iubi sincer un om, toată viaţa ta, e cel mai nebunesc şi mai dezgustător lucru din lumea asta.
Frica de a oferi o floare, frica de a primi un compliment... frica de a îmbrăţişa, de a suna când ţi-e dor de cineva, frica de a spune ce simţi, frica de a-ţi asuma sentimentele şi emoţiile, frica de a recunoaşte că admiri o X persoană...
Printre atâtea frici... Când mai trăim ?



Friday, 8 November 2013

Prin cer şi pe pământ


"Îmi amintesc de-o poveste pe care mi-ai spus-o demult, pe când femeile erau acompaniate de pume, tigri, râşi, gheparzi, leoparzi, lei şi pisici sălbatice, pentru ca ele, femeile, să poată păşi în voie oriunde pe acest pământ... şi se făcea că aveau rochii lungi, colorate cu rouă din curcubee şi părul, ce-l purtau împletit în cozi lungi până la mijloc, le mirosea a levănţică, a muşeţel şi margarete... erau femei ce ştiau tainele magiei, aveau săculeţi cu prafuri magice, citeau gândurile oamenilor, vindecau pe loc şi aduceau viaţă pe oriunde călcau... căci firele de iarbă şi florile toate creşteau şi înfloreau sub pasul lor, iar copacii toţi îşi scuturau coroanele în semn de respect şi de bucurie, căci prezenţa lor mistică era o binecuvântare.
Erau femei cu inimi puternice şi cu suflete blânde, ai cărori ochi străluceau de iubire... erau alese încă de dinainte să se nască, veneau cu un scop, iar viaţa avea grijă ca ele să se întâlnească, să umble, să vindece, să binecuvânteze, să aline prin lumea toată... şi aveau voie să se oprească din acest pelerinaj doar când îşi întâlneau jumătatea, pe bărbaţii acompaniaţi de vulturi, de ulii, de bufniţe, de rândunici... căci cine ştie să zboare prin cer şi cine ştie să meargă pe pământ cu inimia deschisă acela va întâlni iubirea." - (fragment scris de Upanishada)

Wednesday, 30 October 2013

Adevărul adevărat


(photo by Upanishada)

Adevărul adevărat e că-mi plac bărbaţii cu iniţiativă, cu idei bune şi frumoase... cu mai multe idei decât încap în mintea mea, bărbaţii cărora le place să mă surprindă cu ceva frumos, celor care nu le e teamă să plănuiască lucruri şi să-mi spună: "Ştii, azi facem aşa ! Va fi grozav ! Nu, nu vreau să aud "nu" !"... Ceva de genul ăsta... 
Îmi place bărbatul care e capabil să-mi pună pe masă două bilete de tren  şi să-mi spună: "Aici mergem în weekend"... bărbaţii cărora nu le e teamă să ducă o floare în mână sau chiar un buchet sau un ghiveci cu o floare vie şi colorată... nu e vorba de cadoul în sine, e vorba de ceea ce se află la rădăcina acelui gest.
Îmi place bărbatul care ştie să conducă şi care poate să-mi demonstreze sau să-mi arate/explice de ce ar fi bine să îi acord încrederea necesară, ca să-l las să conducă pe traiectoria pe care o vede pentru amândoi...
Adevărul adevărat e că-mi plac bărbaţii care respectă femeile şi nu doar pe mine din prisma vreunui statut sau preferinţe. Nu ! Îmi plac bărbaţii care respectă femeile cu sinceritate, care le apreciază ciudăţeniile, calităţile, defectele... că doar oameni suntem, atât bărbaţi, cât şi femei.
Îmi place bărbatul în care clocoteşte pasiunea... pasiunea pentru jobul lui, pentru câinele lui, pentru pisica lui, pentru familia lui, pentru prietenii lui, pentru hobby-urile lui, adică bărbatul care trăieşte cu dragoste...
... bărbatul acela căruia nu-i e teamă să fie bărbat şi care nu se teme de un refuz, pentru că nici măcar nu concepe aşa ceva în mintea lui (dar care ştie să-l primească fără să se simtă dezarmat sau fără să jignească din frustrare), bărbatul prezent în tot ce face, inclusiv atunci când mă ţine de mână sau când îmi cară bidonul de 6l cu apă plată...
Nu, nu vreau doar să primesc, fără să nu ofer nimic, nu e vorba despre acest lucru, însă unii bărbaţi vor doar să primească, din simplul motiv că fac umbră pământului şi că la ei în buletin, la sex, stă scris"M" de la masculin... Aşa că mă aştept să ştie ce înseamnă să fii masculin...

Wednesday, 16 October 2013

drag în suflet



"- Cum am ajuns aici şi acum ?
- Greu de spus, îi răspunse, e greu de spus, pentru că "aici" a fost cândva "acolo" şi "acum" a mai fost cândva "acum"...
- Asta înseamnă că "eu" am mai fost cândva eu, iar tu ai mai fost "tu" ?
- Cam aşa ceva...
- Ne rotim în cerc ?
- Oare contează forma sau direcţia ?
- Într-adevăr... îşi răspunse ea, în barbă, şoptind bosumflată.
  Nu ştiu cum a fost în alte părţi sau altădată, dar aici-ul de aici e frumos, îmi place...
- De ce spui asta ?
- Priveşte câte pot să fac ! Să ţin degetul mic de la mâna stângă în sus, în timp ce cu alte două degete prind aceste cireşte zemoase de codiţe, le pot ridica deasupra nasului meu şi le pot pupa pe fiecare în parte... o cireaşă, două cireşe... Şi parfumul din jurul meu, liniştea asta atât de muzicală, încât îmi vine să mă rotesc la nesfârşit şi să urlu, râzând din inimă, să spun "Îţi mulţumesc ! Îţi mulţumesc ! Îţi mulţumesc !"...
- Şi cui mulţumeşti ?

Aici ea se opri... privi în pământ, spre picioare, ca şi cum firele de iarbă erau cele mai importante în acel moment... lăsă mâinile în jos, iar cireşele se clătinară, lovindu-se de două ori de rochia ei azurie...

- De ce ai tăcut aşa ? Ce s-a întâmplat ?
- M-ai întrebat ceva...
- Da...
- Şi credeam că ştii oricum...
- De unde să ştiu ?
- Dintotdeauana şi de nicicând, căci veşnicia a fost mereu eternă şi eu am fost mereu eu, iar tu ai fost mereu tu... indiferent...
- Cred că te repeţi în idei, spuse el, aplecându-se să ia o piatră, pentru a o arunca în lac.
- Ţie îţi mulţumesc, căci ai fost aici, când nici nu eram şi că ai fost aici, chiar şi când eram şi aşa a fost mereu... ca aceste două cireşe, pe aceeaşi crenguţă... noi doi am fost mereu doar unul.
- .....
- Mi-eşti tare drag în suflet !
- Şi tu mi-ai fost mereu !"

(Autor: Upanishada)

Friday, 11 October 2013

întrebări


Ţi-ai dorit vreodată să fugi departe, să te ascunzi în vreun cotlon uitat de lume, să te muţi într-un orăşel uitat de lume doar ca să fii nimeni pentru o perioadă ?
Ai stat vreodată scufundat în apă, uitându-te la tălpile tale, apoi la apa de deasupra ta şi ascultând liniştea din acel interior lichid care te înconjoară ?
Ţi-ai auzit vreodată vocea inimii zbierând mai puternic decât propriu-ţi glas ar fi putut ?
Te-ai izbit de trupuri, căutând suflete, negăsind decât interioare găunoase ?
Te-ai speriat vreodată de liniştea unei camere în care, parcă, spirite vechi stăteau în aşteptare şi în tensiune, în timp ce te priveau fix ?
Ai simţit vreodată un fior de moarte trecând pe şira spinării tale şi făcându-şi culcuş
sub sternul tău ? Ştiai că nu e moartea ta....
Ai simţit vreodată că nu mai poţi, că nu mai vrei, că nu mai pricepi ?
Ai întâlnit vreodată oameni care să te deschidă atât de mult, încât, odată cu plecarea lor, să rămâi ca o carcasă de oase ?
Ţi-ai dorit în vreun moment al vieţii tale să fii altcineva ?
Ai crezut mereu în dragoste ?

Nu ştiu de ce întreb în neant, dar răspunsul meu e da.

Wednesday, 9 October 2013

Casa bântuită


(poză făcută în Debrecen, Ungaria)

Visele nu ţi le poate fereca nimeni, ci doar tu, aşa cum nimeni nu are putere asupra fiinţei tale, atât timp cât nu-i permiţi acest lucru.
Poate că unii privesc viaţa ca fiind o staţie de aşteptare, dar eu am privit mereu staţiile de aşteptare doar ca pe un moment de respiro, de odihnă... cel mult... sau de reorientare.
Dacă aştepţi ca viaţa să ţi se întâmple, e foarte posibil ca nu multe să se întâmple sau, oricum, foarte puţine din cele dorite de tine cu ardoare.
Dacă aştepţi acordul unora, la fel... şi, dacă crezi că prin non-acţiune, vei putea evita să-i dezamăgeşti pe oameni, ar trebui să înţelegi de pe acum că nu poţi trăi în funcţie de indicaţiile altora, la un moment dat, cumulul de frustrări şi de aprobări (din partea ta) absolut prosteşti te va cotropi şi te va supune.

Toată lumea e de acord cu faptul că avem nevoie, de-a lungul vieţii, de momente dificile, momente de testare a puterii noastre, însă nu mulţi sunt cei ce se întreabă de ce trăiesc tragedii similare la o diferenţă variabilă de timp.
Seneca a spus că "a greşi e omeneşte, însă a persevera în greşeală e diabolic"... 
E uşor să-i învinuim pe alţii, la nesfârşit, însă e mai dificil să privim în noi cu sinceritate şi să ne întrebăm de ce ajungem mereu în X situaţie, de ce alegem mereu acelaşi tipar: de om, de situaţie, de emoţii... De ce lăsăm vieţile noastre în mâinile altora, aşteptându-ne ca aceia să ştie ce să facă pentru noi şi cu inimile noastre ?
Putem înţelege de ce azi suntem cum suntem, de ce anumite momente au avut loc, dar e nevoie de atitudinea noastră pentru a privi în direcţia opusă, pentru a ne dori cu adevărat vindecarea noastră (cei de acum) şi nu a trecutului (deja ireparabil).

Dacă îţi îmbeţi amarul cu nimicuri perisabile, aşteptând ca rănile să se vindece ca prin minune, fără niciun fel de implicare din partea ta, atunci, peste ceva timp, vei repeta acelaşi scenariu. De ce ? Pentru ai refuzat ani la rând să înţelegi că viaţa îţi transmite unele mesaje, că uneori comiţi aceleaşi erori, aceleaşi dependenţe, naşti aceleaşi frici cu privire la viaţă, la oameni, la existenţă, la societate şi, deşi schimbi oamenii, tu schimbi exteriorul, interiorul tău rămâne ca o casă bântuită, în care nu vrei să intri, de teamă să nu trezeşti "spiritele".
Nu-ţi trăi viaţa prin prisma vieţilor altor oameni...