din perspectivă subiectivă

În acest post voi judeca oamenii după criteriul "la prima vedere"...
Azi am fost în Herăstrău, în skate park, pentru un concurs de graffiti, care a fost făcut în multă tihnă, alături de rolleri, skateri şi bikeri şi rampele de rigoare.
M-am plimbat şi prin parc, nu mai fusesem de ceva vreme... a fost o zi frumoasă, cu soare, drept urmare în parc a fost mai rău ca pe bulevard. Nu ar fi fost asta problema, dacă din punct de vedere vizual şi auditiv nu aş fi fost urât surprinsă...
Nu am înţeles... De ce mamele ţipau la copiii lor, în parc, loc unde ar trebui să-ţi laşi copilul să se joace şi să zburde, nu să-l ţii ca pe câine lângă tine, promiţându-i pedepse însoţite de "o să vezi tu acasă..." sau "nu vei mai primi x chestie..." ??
De ce lumea era împopoţonată ca de club, nu lejer, ca pentru o plimbare în parc ?
De ce unele fete erau pe tocuri şi arătau ca nişte sorcove sinistre, încercând să meargă ca nişte adevărate dive pe pavaj, prin pietriş... ??
Bineînţeles erau şi cocalari, cu freze de doi bani, pantaloni albi şi ochelari de soare... arzând-o "important".Încă o dată, vă cer scuze că judec după aparenţe, poate ei erau nişte adevăraţi doctori docenţi, viitori câştigători ai Premiului Nobel (ps: cinismul e calitatea mea), dar nu mă pot abţine, e blogul meu, mă descarc aici.
Revenind la DE CE, ca cei mici...
Nu am înţeles de ce pe lac, acolo la "măreţul" debarcader, mai există terase maneliste, cu mici care fumegă şi put ca toate alea...
Cert e un lucru: nu poţi spune că te duci în parc ca să te plimbi sau să te relaxezi... printre câini, oameni pe role, biciclete, skateboarduri, "pupeze" roz urcate pe ştifturi de sandale cu toc şi cu colaci aurii la urechi, emoişti, houseri, manelari... tot ce poţi face e să te aşezi pe o bancă, cu căştile de la mp3 în urechi şi să te uiţi la cer, unde acolo vei vedea doar nori.

Într-o altă ordine de idei...
Îmi tot dau seama că foarte mulţi oameni tind să se concentreze foarte mult pe suferinţele lor, să şi le accentueze într-un mod sadic, să vorbească la nesfârşit despre cum au fost răniţi...
Azi am ascultat o poveste... a unei tipe... ajungi să-ţi dai seama cât rău îşi poate face omul cu mâna sa şi complet conştient de situaţie. Nu poţi decât să raţionezi, în final, la modul: dacă nu merge din ambele părţi, de ce ne cramponăm atâta din ambiţie ??
Întotdeauna ai impresia că tu ştii cel mai bine tot, că tu ai putea controla cel mai bine situaţia, că ai putea s-o rezolvi, s-o ameliorezi, să-o faci să fie la fel, mai bine sau ca înainte... dar practic decizi pentru doi oameni şi poate a doua persoană gândeşte altfel, simte altfel...
Atunci când e dat să fie, vine de la sine, pentru că amândoi vor aceleaşi lucruri şi niciunul dintre ei nu-şi propune să-l" învingă" pe celălalt, convingându-l într-un fel anume că "ştie ce e bine pentru amândoi".
Şi uite aşa, concentraţi pe drame, devenim orbi...
Am văzut un film "Primăvară, vară toamnă, iarnă... primăvară" şi la un moment dat maestrul spune "plăcerea duce la dorinţa de a poseda şi de aici ajungi la crimă", şi poate nu chiar crimă fizică, aceea de ucide un om, dar poate îţi ucizi sufletul... mă gândesc, presupun...

PS: poate mâine pun cele câteva poze cu graffitiul de azi.

Vă tzuc !