Niciodată

Ca să fiu sinceră, lumea asta nu ar putea sa fie salvată de la depresie, de la nervi nejustificaţi sau de la răutate pură nici dacă i s-ar face o supradoză de Magne B6.
Nu am să înţeleg niciodată, dar NICIODATĂ, pe acei oameni care-şi iau satisfacţiile din a face rău altora (indiferent de mijloacele folosite), cum nu am să-i înţeleg niciodată pe cei care îi vorbesc de rău, bârfesc sau blesteamă pe alţii... nu am să înţeleg plăcerea bolnavă pe care ei o simt.
Întotdeauna m-am ferit de oameni invidioşi, de oameni dublu faţetaţi, care spun una şi gândesc alte milioane de chestii negative, întotdeauna i-am simţit pe cei răi şi i-am ignorat, până când am reuşit să-i scot din peisajul vieţii mele.
Sunt mulţumită că întotdeauna am avut calitatea de a nu mă interesa ce spun alţii despre mine, nici ce gândesc, nici ce impresie le-am lăsat, pentru ca ei mai târziu să-şi formeze o părere ca ei spună: "ce fată bună" / "ce nesimţită".
Întotdeauna m-a interesat să ştiu adevărul despre mine, să-mi păstrez integritatea şi verticalitatea, mama m-a învăţat să nu mă ploconesc în faţa nimănui, şi mereu mi-am zis: atât timp cât eu ştiu adevărul despre mine, pot să merg cu capul drept şi să dorm liniştită.
Lumea asta întreaba mereu "Ce mai e frumos ?", "Cine mă vrea ?", "De ce sunt aici ?"...
Îmi pare rău când îi aud. Într-o vreme am încercat să le explic, apoi am încercat să le arăt, dar mi-am dat seama că lor le lipsea acea coardă vibrantă din interior... iar asta nu poate fi implantată sau transplantată.
Cert e un lucru: fiecare-şi trăieşte viaţa după propria-i melodie.