Upanishada - more than human. woman.

Ce nu vreau de Craciun şi de Revelion

noreply@blogger.com (Upanishada) — Wed, 23 Dec 2009 21:31:00 +0000

Nu este o lista lungă, dar nu vreau să primesc mesaje banale cu urări banale, care nu îmi sunt trimise doar mie, exclusiv, ci sunt mesaje trimise în sistem de grup...
Aşa că, îmi permit să mă simt specială (feminină şi specială, cum zice un amic), iar dacă voi nu vă simţiţi speciali... nu înseamnă că mie îmi plac urările banale şi generaliste.
Aşadar, uraţi-mi printr-un mesaj trimis doar mie, orice vreţi voi să-mi uraţi... :)) dar nu daţi MASS şi de Crăciun şi de Revelion, când o să vină vorba de urale, urări şi toate cele.
Acestea fiind zise, mâine pârtia este a mea, în Poiană.
Nu sunt snoabă, dar mă ia sor-mea cu ea... şi nu refuz Poiana Braşov, de vreme ce e gratis nenicule ! Hahaha !

Pupici

Salveaza o viata !

noreply@blogger.com (Upanishada) — Sun, 20 Dec 2009 20:33:00 +0000

Numele ei este Cosmina Paun si are 15 ani.

Nenorocirea face ca ea sa sufere de Leucemie Acuta Mieloblastica M1.

Poti afla povestea ei de pe http://www.paun-cosmina.eu/

si o poti ajuta sunand in reteaua Romtelecom, la numarul 0900 900 472, printr-un singur apel telefonic donezi 2 euro... Este simplu, nu trebuie decat sa suni, iar donatia se face automat.

Daca simti si consideri ca o poti ajuta cu o suma mai mare, ai la dispozitie:

Cont: Neagu Steluta

RON: RO 97 RZBR 0000 0600 1005 2891

EURO: RO 57 RZBR 0000 0600 1205 5885

USD: RO 71 RZBR 0000 0600 1205 9416

Raiffeissen Bank

I am not alone

noreply@blogger.com (Upanishada) — Sat, 19 Dec 2009 20:24:00 +0000

I never make wishes for Christmas, in fact, I stopped doing that a long time ago... so it would be better to say that I have stopped making wishes some time back.
The way it was snowing today, so fairy tale like, made me remember many things... heck ! Even my mother today was talking on the phone about grandma and grandpa... and she was keeping her tears inside her throat making her voice sound choked. Grandma died when I was 12 and grandpa died when I was very young... maybe I was three or four years old, and that is why I only have one image of him and me in my mind, and that's of him tickling me and me laughing, so I suppose it is a good and joyful memory to have. Somehow, memories seem like from another life time, which could be half truth... it was me, but not the me of today.
Sometimes I think that I would really like to know and to discover the first memory my brain has... from the very start of my life, it would be nice to know the first image, or sound or senth that my brain captured when I was a baby...
Today, it is totally different...
On Christmas time I don't make wishes, I just think of the people and things I am grateful to have in my life... and maybe the way life is around me in this very moment, and maybe the way I am right now, maybe there is a reason for all this, and if there is (and I have no doubt about it) I surely want to find out what there is to be learnt out of it.
When it was snowing today I was thinking of all the people who in that very moment were walking along with me, underneath snowflakes and stepping on snow traces, eveywhere in this world. Sometimes I get to feel this gigantic feeling... I don't feel as being the piece of the puzzle, but I feel the magic of the puzzle I create with everyone in this world. I am not alone.

a heart is unpractical, unless it is unbreakable.

noreply@blogger.com (Upanishada) — Wed, 16 Dec 2009 17:39:00 +0000

Revelaţie casnică

noreply@blogger.com (Upanishada) — Mon, 14 Dec 2009 20:12:00 +0000

Spălând vasele la chiuvetă cu minunatul detergent de vase lichid, mă gândeam cam câţi litri de apă poluez... apoi am văzut sticla de suc pe masă... ai mei părinţi sunt fanii celeilalte băuturi cola, care face competiţie la coca :)) şi brusc mi-a venit alt gând.
Oare câţi litri de apă bună, pură, sunt irosiţi pe întreaga planetă pentru a face aceste mizerii de băuturi acidulate şi cancerigene pe deasupra ??
Să mă mai lase cu poluarea de la robinetul meu şi să nu mai producă ei rahaturi îmbuteliate. N-are fi mai bine ? N-ar mai fi nici PET-uri peste tot aruncate, n-ar mai irosi nici apă şi nu ne-am mai îmbolnăvi de cancer, diabet şi toate cele... sau în fine... am scoate un element din lista luuuuungă de produse "alimentare" cancerigene.
Banii... bată-i vina...

cum ar spune americanul...

noreply@blogger.com (Upanishada) — Sun, 13 Dec 2009 18:29:00 +0000

Ştiţi ce gen de oameni nu-mi plac ?
Nu-mi plac snobii, dar cel mai mult nu-mi plac cei care spun "Frate, ce snob e ăla", iar cel care spune asta este şi el la rândul lui un snob.
Jur, îmi sunt antipatici oamenii care vorbesc de "sus", de parcă planeta ar avea atracţie gravitaţională datorită lor şi de parcă soarele ar face rotocoale în jurul lor. Băi nene, şi îmi sunt antipatici mai ales snobii care nici măcar nu au scuza financiară sau "nobiliară" pentru a fi snobi. Să zicem că dacă tăticul era miliardarul X şi trăise în puf toată viaţa, pentru că de când l-a adus mămica lui pe lume doar puf a simţit sub sine, sau dacă s-a născut de viţă nobilă şi, din nou, puful de sub fundul său nobiliar nu s-a clintit vreodată. Să zicem că ăştia mai treacă meargă...
Dar sunt unii pe care îi vezi cum le lucesc ochii când vorbesc despre maşinuţa lor, despre geanta minunată, despre cât de cool este X loc şi cât de uncool este Z loc... ăia care-şi lasă telefonul mobil cel nou să sune de vreo 3 ori, până să răspundă, pentru ca lumea să remarce aparatura XV826329/%&""&HHHI, iar apoi încep şi vorbesc tare, râd zgomotos, vorbesc nimicuri... la modul "Vai, cât de busy am fost azi... Da... istovitor!" BULL SHIT! şi apoi continuă cu alte nimicuri, care puse cap la cap fac o balegă mare de nimicuri şi de superficialităţi de mare clasă, de clasa A...
Sau mai sunt unii care se trezesc spunând... "Hai, dragă, dar n-are şi aia bani să îşi ia nu-ştiu-ce!" sau "Eu cred că este lipsă de respect faţă de persoana ta să..." mânânci nu ştiu ce, să te îmbraci nu ştiu cum... să nu ai X chestie... Simt cum îmi vine să regurcitez...
Evident, cei care spun asta sunt ăia care au bani, şi care de la lună la lună nu aşteaptă cu sufletul la gură salariul, ci se bucură că mai au pe card... Şi, o spun cu mâna pe inima, că nu am nimic împotriva luxului, banilor sau mai ştiu eu ce alte chestii aducătoare de confort... dar nu înţeleg cum unii nu înţeleg că sunt unele persoane care abia există, mai bine subzistă...
E uşor să judeci şi să te dai "rotund", dar poate dacă 3 minute s-ar pune în locul altora, poate ar înţelege că în viaţa asta nu există niciun fel de garanţie pentru nimic... Cum ar spune americanul DO NOT TAKE EVERYTHING FOR GRANTED.

Şi încă o chestie, off topic, acum câteva zile, mi-am dat seama că bărbaţii care nu jignesc pe femeile pe care ei le iubesc, dar le jignesc pe altele, sau nu le respectă, înseamnă că, DE FAPT ei nu iubesc deloc femeile. Şi nu spun asta ca o feministă crizată, care urăşte fiinţele cu un penis în pantaloni, absolut deloc, dar tot îmi dau seama că bărbaţii cred că respectul trebuie aplicat doar pentru femeile la care ei ţin, pe care ei le cunosc, femeile care le sunt amice sau iubite... şi în rest... dă-le-n P##a mea... Dragilor, tot misogini şi bădărani rămâneţi, dacă acţionaţi aşa.
E ca şi cum faci curat la tine în casă, dar arunci gunoiul în faţa casei, pe stradă... sau îl bagi sub preş.

ideea de bază... nu-i aşa ?

noreply@blogger.com (Upanishada) — Sun, 06 Dec 2009 22:52:00 +0000

Ideea de bază este aceea că pentru a putea trăi, nu trebuie să-ţi fie frică de judecata celor din jurul tău, să nu trăieşti pentru alţii, ci pentru tine... nu exişti pentru a satisface pe cineva cu imaginea falsei tale perfecţiuni... care nu există, de fapt, la nimeni. Dacă faci o alegere, este a ta şi nu contează ce ar vrea alţii pentru tine sau cum te-au imaginat ceilalţi că vei fi.
Nu trebuie să-ţi scuzi dorinţele, alegerile, preferinţele în faţa nimănui, căci tu ştii cel mai bine motivul şi tu ştii cel mai bine cine eşti... nu-i aşa ?

Emotivă fără motiv

noreply@blogger.com (Upanishada) — Fri, 04 Dec 2009 20:44:00 +0000

Uneori îmi vine să las totul baltă, căci îmi vin întrebări ca: "Oare mă mai regăsesc în asta ?" şi parcă tot mai mult descopăr chestii false la mine, împrumutate de pretutindeni şi-mi spun "Oare de ce am fost de acord cu asta ?". Şi văd oamenii ! Mă văd şi îi văd şi mă apucă o lehamite de toată tărăşenia asta... de toată "Hai să lucrăm la o imagine bună"... Bun, dar ce facem cu "miezul" ??
M-am săturat de oameni şi de promisiunile lor, motiv pentru care eu mie nu-mi mai fac promisiuni, că nu mai pot. Azi văd ce fac azi, mâine voi face ce va aduce mâine...
Ştiţi sentimentul ăla de "Îmi vine să-mi iau câmpii" ? Cam aşa ceva simt eu acum.
Trebuie să recunosc că nu mai am răbdare de multe chestii, pe care înainte le făceam cu drag, căci credeam în ele... Acum nu mai cred şi nu mai am răbdare să fac acelaşi şi acelaşi lucru... Şi nu mă refer la muncă, nu mă refer la genul acesta de rutină... pe partea asta m-am educat, în aşa fel, încât să accept că munca e muncă şi dacă e făcută bine şi la timp, nu ţi se sparg oale în cap, ceea ce e bine şi e frumos.
Jur că de la o zi la alta totul mi se dă 180 de grade peste cap sau face un 360 de nu mai ştiu de mine... aşadar, eu nu sunt un om al planului, cel puţin pentru moment. Nu pot spune la ce oră plec, la ce oră mă întorc, la ce oră mănânc sau la ce oră pot ieşi la un ceai... că nu pot.
Nu ştiu dacă trebuie neapărat SĂ MĂ ORGANIZEZ... nu ştiu ce ar însemna... ar însemna să nu mai fac unele chestii... probabil... Ideea e că aşa cum nu pot face plan, aşa nici nu pot să refuz chestii care apar subit... dacă îmi plac, le accept şi fac. De aceea mi se întâmplă uneori sau deseori să am o piramidă de TREBUIE SĂ FAC sau TREBUIE SĂ TERMIN...
Aţi cunoscut vreodată acel gen de om care te cucereşte şi te părăseşte, te cucereşte şi te părăseşte şi tot aşa ?? Eu am cunoscut mai mulţi... încât nu mai am reacţii, doar constat. Nu se mai poate aşa... eu nu mai pot în felul acesta.
Simt nevoia să mă recompun, să mă reinventez... şi nu o voi face doar prin a-mi schimba culoarea părului sau a mă tunde şi a-mi picta unghiile cu verde. Chestia asta este so last summer.
Mai am nevoie de ceva timp...
Mă simt foarte ciudat şi cu cât descriu, cu atât mă afund în nisipurile mele mişcătoare, şi nu mai pricep nimic. Cred că iar sunt exagerat de emotivă fără motiv.

Paria

noreply@blogger.com (Upanishada) — Thu, 03 Dec 2009 21:22:00 +0000

Să bei o cafea în India mi se pare ceva de neconceput, această dinamită convine unor societăţi lipsite de timp, pentru care contează fiecare minut: numai oamenii grăbiţi înghit ceşti de exploziv a căror amăreală opacă enervează şi usucă.
Ceaiul, dimpotrivă, este băutura popoarelor ceremonioase, se înrudeşte cu musonul, cu ploile călduţe. Liniştitor şi excitant în acelaşi timp, te îndeamnă la discuţie, la destindere, îndeosebi când îl stopeşti cu câteva delicate picături de lapte. În transparenţa lui fierbinte se infuzează încet ideile şi tradiţiile, în timp ce zaţul negru al cafelei îţi trimite în creier izbituri pe cât de puternice, pe atât de efemere.
La Paris, să bei un ceai cu lapte înseamnă să bei indolenţa tropicală; la Bombay, acelaşi ceai suprapunea cele două emisfere, deruta memoria.
Retragerea aceasta în confort avea farmecul unei înstrăinări. Plăcerea era şi mai mare când, ieşind din saloanele hotelului, regăseam zăpuşeala şi dezordinea de pe străzi. - fragment din "Paria" de Pascal Bruckner.

Nimic nu mai are haz

noreply@blogger.com (Upanishada) — Thu, 03 Dec 2009 12:59:00 +0000

Nimic nu mai are haz.
Comedia la TV e de inspiraţie politică, iar ziarul Adevărul se foloseşte de chestia asta pentru a-şi face reclamă la publicaţiile de cultură şi pentru a avea vânzare... sensibilizează publicul cu un copil care spune că măcar să nu se facă desene de inspiraţie politică, dar s-au făcut... Vă mai amintiţi de ANIMAT PLANET realizat de Divertis ? Alea erau desene... aşa cum erau, deci au existat si desene cu subiect politic.
Nimic nu mai are haz.
De 1 Decembrie toată lumea şi-a mai upgradat artileria de înjurături vizavi de România. Aveam tricolorul la avatar, pe messenger, şi mulţi s-au grăbit să mă "atace" că sunt patriotică sau că s-o las baltă cu chestii d-astea. Sincer, m-am săturat de înjurat România, şi eu am nemulţumirile mele vizavi de conducerea acestei ţări, de manelizarea sa şi de cocalarii care au început să se înmulţească văzând cu ochii, ca şi ciupercile după ploaie... şi eu m-am săturat de nebunia din trafic, din politică, din magazine, de pe străzi... Aici nimeni nu ştie să stea relaxat pe o bancă în parc, fără să fumeze sau fără să spargă seminţe. Aici mamele urlă la copiii lor, prin parc, dacă aceştia încep să alerge pe iarbă... Dacă nici în parc nu mai au voie să alerge, atunci unde să alergi, copil fiind ? Unde îţi trăieşti copilăria aici ? În mall ? În faţa PC-ului ? Posibil...
Dar nu facem nimic... dacă un cocalar ascultă manele pe mobil, în autobuz sau în metrou, poţi citi indignarea pe feţele celorlalţi pasageri, dar nimeni nu are curaj să spună: "BĂ, OPREŞTE DRACULUI ĂLA!". De ce ? LE E FRICĂ.
Amuzant este un lucru... COCALARII şi MANELIŞTII sunt uniţi, îi zici ceva unuia şi sar alţii grămadă pe tine... noi, cei care nu suntem cocalari şi care nu ascultăm muzică folosind difuzorul telefonului, ci folosim căşti, nu facem nimic, nu spunem nimic. Tăcem mâlc, trecem mai departe, privind în direcţia opusă şi sperând că vom fi lăsaţi în pace... mimând ignoranţa sau indiferenţa.
Nimic nu mai are haz.
Muzica este fie pocită de toate târfele fără voce... şi spun târfe, pentru că dacă nu ai voce, nu poţi ajunge în faţa camerelor de filmat dintr-o televiziune, decât dacă te culci cu X sau cu Z... fie a ajuns pentru mulţi un mijloc de refulare şi la drept vorbind, am şi eu frustrările mele de cetăţean, încât nervii mei nu mai fac faţă la frustrările altuia...

Dar România îmi place, pentru că departe de Bucureşti, România arată altfel... şi cred că ar trebui să ne dăm seama că România nu înseamnă doar Bucureşti.
Mai am locuri de văzut în ţara asta... deci nu pot spune că o cunosc în totalitate, pentru a afirma că o urăsc cu totul.
E uşor să urăşti şi, şi eu mă las adesea angrenată în astfel de sentimente generaliste... dar nu pot spune că urăsc munţii, Marea Neagră sau cetăţile, mănăstirile sau ruinele dacice... nu pot urî tradiţiile, obiceiurile... deşi în multe nu mă regăsesc şi deşi multe reprezintă un trecut ce poate nu mă reprezintă, dar cu atât mai mult, nu pot urî. Sunt acolo. Eu sunt aici.
Mă gândesc că după acei oameni... ceva a rămas... deşi nu ştiu cât este de relevant... oamenii trec, vremurile trec... cumva toate acestea îşi pierd valorea.
Dar mă gândesc... eu ce voi lăsa, după ce voi trece ?

I-am auzit pe mulţi spunând că cei de acum 20 de ani au murit ca proştii în Revoluţie...
Chiar şi-aşa, noi am avea curajul lor de-atunci ?
Nu ştiu dacă moartea lor a fost elementul cheie pentru ca noi să avem internet, Nokia, Blackberry, HP, Nike, Addias... poate că da, poate că nu... dar nişte oameni, care au crezut în ceva, au luptat şi au ales să şi moară... iar noi venim, privind de sus şi scuipăm... crezând că scuipându-le mormintele, îi scuipăm pe cei din prezent, pe care-i dispreţuim nespus.
Nu sunt patriotică, dar cred că pot înţelege curajul şi sacrificiul unora... pentru că ştiu că noi vrem doar să plecăm de-aici... nu să murim, nu să luptăm.
Or fi unii de vină, dar nimeni nu e mai prejos de altul... şi mă autoinclud.
Nimic nu mai are haz.
Noi nu mai avem haz.

AZI in Goblin club - concert VeritaSaga; after party by Dj Undoo

noreply@blogger.com (Upanishada) — Sun, 29 Nov 2009 12:20:00 +0000

the third best thing to do

noreply@blogger.com (Upanishada) — Sun, 29 Nov 2009 00:14:00 +0000

Today I attended a hip-hop jazz style dance workshop.
It was really fun, considering lately I haven't been to any new dance workshop, I was kind of missing all the "dancefloor and huge mirrors" idea, but today was a good day for dancing.
I very much enjoyed the choreography and I also discovered that I have the ability to learn a lot quicker new moves... or let's say... specific jazzy moves put together on a song.
I enjoy the process of learning a new dance routine, it gives your body a new movement theme, but what I really enjoy is the feeling after, when my body feels lighter and my spirit feels fed with great energy. Yeah, that's how it feels !
Yes, I do have these hickies on both of my knees, because at some point we had to do this dramatic-jazzy moves down on the dancefloor, which required dropping on my knees, but I couldn't care less about that ! HA ! Had I got these bruises from somewhere else, I would have been such a drama queen and keep saying "Ouch, it hurts !", but now I can't do that... I have DANCING hickies and so I will "wear" them proudly. HAHAHA !
I am only joking, but let me tell you one thing, dancing is the third best thing to do, after making love and eating chocolate... and maybe after a lot more stuff... could be a long list.
You people out there, go and dance !!!!

Acum stim de ce vom muri in 2012./ Now we know why we are going to die in 2012

noreply@blogger.com (Upanishada) — Sat, 28 Nov 2009 13:25:00 +0000

program artistic rep :P

noreply@blogger.com (Upanishada) — Fri, 27 Nov 2009 19:49:00 +0000

30 noiembrie - lansare "Uniţi Sub Tricolor" în B52 - Grupul de Rezistenţă, Bitză, Nimeni Altu, KST & Ovidiu, R.A.S.A., Vama de Est, Pars Atra, Morometzii, DAGGA, Kryp & Bullet şi S.D.S.T.

2 decembrie - concert DELINQUENT HABITS - Club Fabrica - în deschidere: Bitza alături de FaiboX şi Pupe (VDV).

6 decembrie - lansare AGRESIV - "AP.71" - în club Silver Church.

8 decembrie - lansare pe piaţă, alături de Gazeta Sporturilor a albumelor: "Rămânem Prieteni" - Spike şi "Locu Potrivit" o re-lansare a "Probe Audio" semnată Guess Who.

13 decembrie - lansare "Poezie Balistică" - Cerdy2k în club Silver Church.

Acestea fiind zise... am outta here !

13 dec in Silver Church Club - POEZIE BALISTICA by Cedry2k

noreply@blogger.com (Upanishada) — Thu, 26 Nov 2009 19:53:00 +0000

Invitați: Aforic, Axes, Carbon, CTC, Dj Sauce, FaiboX, Grigo, Guess Who, Maximilian, Raku, Sișu și Specii.

Underground station graffity - Berlin - Nordbahnhof station

noreply@blogger.com (Upanishada) — Tue, 24 Nov 2009 07:37:00 +0000

Cos I got lost along the way...

noreply@blogger.com (Upanishada) — Thu, 19 Nov 2009 20:13:00 +0000

Zâmbiţi, vă rog !

noreply@blogger.com (Upanishada) — Wed, 18 Nov 2009 16:34:00 +0000

Mai e un pic şi 2009 se va încheia.

Tind să cred că sfârşitul acestui an mă va găsi cam obosită şi prea ocupată, până peste cap cu diverse... ciudat e că nu mă plâng, îmi place când am ce să fac.

Începutul de an vreau să mă găsească cu multă energie pozitivă, mai mult chef şi fără planuri.

Vreau o lipsă planuri. Vreau să fiu surprinsă plăcut de oameni şi de viaţă... iar din surprizele neplăcute vreau să învăţ mai mult. Mai mult dans şi mai multă muzică în viaţa mea !

Recomand celor ce nu au pisică să adopte una, oricare ar fi... chiar şi din spatele blocului.

Piţi meu (vezi.poza de mai sus) nu conteneşte în a mă surprinde cu inteligenţa, spontaneitatea şi dragostea ei (poate scăpaţi şi de şablonul cum că pisicile sunt rele sau că sunt incapabile de a-şi iubi stăpânul).

PS: Vă recomand să vă cumpăraţi din librăria Cărtureşti un ceai Ayurvedic, care se numeşte Yogi Power, conţine ghimbir, scorţişoară, nucşoară, piper negru şi cuişoare. Turnaţi în cană, cam un sfert, lapte, adăugaţi o lingură sau două de miere şi apoi turnaţi ceaiul, după ce l-aţi lăsat să se "odihnească" zece minute, de la fierbere. Este genial pentru sezonul rece, iar aroma este unică.

Aaa şi încă ceva: Zâmbiţi, vă rog !

Nimeni nu ia nimic cu sine

noreply@blogger.com (Upanishada) — Thu, 12 Nov 2009 21:08:00 +0000

De la o vreme, văd prea mulţi bătrâni, pe la colţuri de stradă, aşteptând cuminţi şi sfioşi, ruşinaţi de-a dreptul, ca cineva să le întindă un leu sau un iaurt...
Azi, am văzut patru femei în vârstă, una aştepta la colţul vizavi de Mac Romană... chircită pe genunchi... mai încolo, spre Amzei, în faţa unei patiserii, aştepta o altă bătrânică... în faţa supermarketului de pe colţ, din Amzei, unde am intrat... mai era o bătrânică... cu trei plase în care avea nişte sticle de plastic goale şi două pâini... Câtă pâine goală poate mânca un om ?
Când am plecat de la cursul de master şi mă duceam spre Romană, o altă bătrânică aştepta în faţa unei galerii de artă micuţe... Ironic... Oamenii aflaţi în interiorul galeriei, admirând tablouri... un om cerşind la uşă... Cum se poate aşa ceva ? Cum să permiţi aşa ceva ?
Dacă ţi-era mamă, bunică, soră ?? Un suflet lăsat în paragină...
Nimeni nu vorbeşte cu ei... Cât de cumplit o fi să nu poţi povesti cu nimeni nimic, ci doar să stai aşteptând să pice ceva... şi singurele cuvinte pe care să le spui: "Dumnezeu să te ajute!", atunci când cuiva i se face milă şi oferă atât cât consideră.
Nu ştiu ce caută Dumnezeu în ecuaţia asta, când ne-am putea ajuta reciproc, noi, oamenii... dar când spun asta, simt că vorbesc utopic... idealist... naiv.
Azi, în troleibuz, trei tineri de liceu: doi băieţi şi o fată.
Fata îl întreba pe unul dintre cei doi flăcăi, cum ar fi trebuit să-şi facă părul pentru bal... cu placa sau să şi-l onduleze ? Apoi... fata i-a spus celuilalt că arăta DELICIOS cu noul cercel în limbă.
Apoi discuţia s-a deschis despre telefoanele mobile... Pentru mine, era chineză.
Cum căcat să reţii toate SX98633239M-urile de pe piaţă ?
Apoi ea a început să-şi facă poză cu telefonul mobil... ca să nu mai spun că fata era de un SICLAM ieşit din comun pentru ziua în amiaza mare.
Parcă sunt bunica, când scriu ce scriu aici... dar, de la o vreme, tabloul acesta urban îmi provoacă repulsie, ură şi o dorinţă de a fi violentă, chiar şi fizic, nu doar verbal.
Nu ştiu unde ne grăbim şi de unde vine toată această superficialitate în comportament şi în gândire, în sentimente, în empatie...
Nu ştiu de ce-mi frământ eu creierii pe aceste probleme, care pentru alţii reprezintă NORMALITATE... Nu pot să fiu indiferentă. NU POT.
Culmea ! În acelaşi timp, mai cred că se poate schimba ceva în bine, tot cred că dacă eu aş începe CEVA, poate aş putea mişca monadele... şi aşa aş duce la o mişcare în masă.
Nu ştiu de ce mă simt ca o piesă din tot acest puzzle care ar putea face CEVA BUN...
Căci, recunosc, cu cât observ toate acestea, cu atât mă doare mai mult sufletul.
Citez două versuri din "Natura noastră" - Zale : "când vor fi înconjuraţi de bolovani, atunci vor realiza că nu pot mânca bani" şi "Nimeni nu ia nimic cu sine, afară de ce-avem în suflete".
Din păcate, nu ne simţim egali ca două zale.

Baby Pandas - Pui de panda (topesc sufletul în tine)

noreply@blogger.com (Upanishada) — Wed, 11 Nov 2009 20:51:00 +0000

contemplând contemplarea

noreply@blogger.com (Upanishada) — Sun, 08 Nov 2009 23:24:00 +0000

Şi-n fond nu căutăm cu toţii acelaşi lucru ?
Oare chiar căutăm împlinirea profesională... cea mai bună slujbă ? cel mai bun şef ? cea mai bună maşină ? cel mai performant telefon ? cel mai uimitor laptop ? cele mai trendy haine ?
Acestea sunt motivele care ne fac ca-n fiecare dimineaţă să ne trezim, cu speranţa în suflete ?
Oare pentru ele părăsim cearceafurile calde şi ne îndreptăm chiauni spre bucătărie cu gândul la cafea, cu dorinţa de a avea energie pentru ziua ce începe să se desfacă în faţa paşilor noştri ?
Oare gândul la a cumpăra cea mai cool pereche de pantofi te face să dai cu apă rece pe ochi, să-ţi ştergi chipul într-o lene prelungită în faţa oglinzii... când te priveşti... adevăratul TU, cu faţa adormită, în pijamaua ponosită... TU cu TINE, lipsit de alte priviri iscoditoare, conştient de persoana ta, acolo... între cadă, chiuvetă şi closet...
Şi tragi aer în piept, în timp ce îngândurat îţi perii dinţii şi spuma de la pastă curge uşor pe degete, laşi apa să curgă, clăteşti şi arunci periuţa în pahar... acelaşi zgomot... ZDRANG!
Şi dacă toţi căutăm acelaşi lucru, de ce ne prefacem că vrem altele ?
Ieşim pe străzi şi ne jucăm rolurile alese... Chiar ai vrut să fii cel mai bun avocat cu tone de responsabilităţi, cu tone de vieţi omeneşti în mintea ta ?
Chiar ai vrut să alergi prin trafic cu livrări la domicilii ?
Chiar ai vrut să vinzi bilete de R.A.T.B. în viaţa asta ?
Chiar ai vrut să fii o mare canalie cu bani ?
Chiar ai vrut să fii târfă, cerşetor, mitocan, călugăriţă, taximetrist ??
Şi dacă chiar ai vrut să fii cine eşti, măcar ai găsit ceea ce cu toţii căutăm ??

Diamantele Sângerii - Blood Diamonds

noreply@blogger.com (Upanishada) — Sat, 07 Nov 2009 20:15:00 +0000

Ce sunt Diamantele Sângerii ?

Diamantele sângerii sunt diamantele implicate în abuzuri îngrozitoare făcute asupra drepturilor oamenilor, incluzând acte de violenţă "alimentate" de piaţa diamantelor, copii obligaţi să muncească şi distrugeri ale mediului înconjurător.
Diamantele care "alimentează" actele de violenţă sunt acele diamante care ajută, prin comerţ ilegal, la finanţarea conflictelor, în special cele din centrul şi din vestul Africii.
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) defineşte aceste diamante ce sunt motiv de conflict, ca fiind "diamante ce provin din zone controlate de puteri sau de grupări ce se opun să recunoască guvernele internaţionale legitime şi care sunt folosite să finanţeze acţiuni militare împotriva acelor guverne sau ca şi contravenţii ale deciziilor luate de Consiliul de Securitate".
Această definiţie incompletă nu include şi violenţa din statele respective, brutalitatea locală din minele de diamant sau orice alt abuz al drepturilor omului.

Peisajul general

Diamantele sângerii au atras atenţia întregii lumi în timpul conflictelor extrem de dure din Sierra Leone, de la sfârşitul anilor 90, când rebelii au realizat sistematic amputări de braţe, într-o "campanie" brutală ce s-a desfăşurat pe parcursul a opt ani.
În această perioadă, este estimat că până la 14 la sută din producţia mondială de dimanate era folosită pentru a finanţa coflictele din Angola, Liberia, Coasta de Fildeş, Republica Democrată Congo şi Republica Congo (cunoscută şi sub numele de Congo Brazzaville).
În tot acest timp, UNITA, o grupare militară de rebeli din Angola a realizat un profit de aproximativ 1,5 miliarde de dolari din minele de diamante aflate în zonele pe care această grupare le avea sub control. Toţi aceşti bani au fost folosiţi pentru a finanţa războaiele civile, în urma cărora, au murit 500 000 de oameni (cifră înregistrată la finele anului 2002).

Anual, 300 000 de carate de diamante sunt scoase la lumină din minele în care lucrează sclavi; mine care sunt sub ocupaţia grupărilor rebele din Coasta de Fildeş, iar diamantele sunt vândute mai departe pentru "sponsorizarea" conflictelor violente.
Sute de muncitori de pe Coasta de Fildeş sunt obligaţi să muncească, în gropi de mină, de către gruparea rebelă numită Forces Nouvelles (Forţele Noi).
Aceste diamante sunt exportate prin contrabandă cu ajutorul ţărilor vecine, cum ar fi Mali, dar şi alte ţări care nu sunt implicate în Procesul Kimberley, în cele din urmă găsindu-şi locul pe bijuteriile purtate de oamenii bogaţi din ţările dezvoltate.
Venituri de milioane de dolari sunt încasate de pe urma acestor diamante de contrabandă, finanţând achiziţiile de arme şi actele de violenţă ale Forces Nouvelles.

Actele de violenţă din interiorul statelor sunt la ordinea zilei în Republica Democrată Congo.
La 8 august 2006, BBC a raportat că şase mineri ilegali fuseseră ucişi la mina de diamant, Miba, din Republica Democrată Congo (R.D.C.), de lângă centrul Mbuji-Mayi.
Copiii sunt victimele cel mai des întâlnite, fiind consecinţe obişnuite ale actelor de violenţă şi ale exploatărilor din R.D.C.
R.D.C. este membră a Procesului Kimberley şi deţine 30 la sută din rezerva mondială de diamant din lume, producând anual diamante în valoare de peste 2 miliarde de dolari.

Diamantele din Liberia, în ciuda faptului că sunt motiv de aplicare a sancţiunilor de către ONU, au garanţia Procesului Kimberley, dar sunt exportate ilegal cu ajutorul ţărilor vecine, pe pieţele internaţionale.
În aprilie 2006, curtea juridică de susţinere a ONU din Sierra Leone a arestat pe fostul preşedinte al Liberiei, Charles Taylor, sub acuzaţia: 17 crime de război şi crime realizate împotriva umanităţii. Taylor a fost acuzat cum că ar fi cumpărat diamante de la rebelii din Sierra Leone, în schimbul armelor, ceea ce a dus la moartea a peste 50 000 de oameni.
Odată cu acest ajutor oferit de Taylor, rebelii din Sierra Leone au realizat într-un mod sistematic amputări de braţe, în timpul unei "campanii" extrem de violente ce a durat opt ani şi care s-a încheiat în 2003, când Taylor a fost exilat în Nigeria.
Conform raportului emis de Convenţia Internaţională de Amnistiţie, în februarie 2006, diamantele de conflict din Liberia încă sunt transportate în ţările vecine, pentru export ilegal.

Procesul Kimberley

După ce milioane de oameni fuseseră ucişi în conflictele "alimentate" cu diamante, în iulie 2000,
organizaţia Global Witness a realizat o presiune majoră asupra industriei mondiale de diamante, pentru a o forţa să participe alături de ONG-uri şi de guverne, şi pentru ca ONU că creeze o politică îndreptată asupra "Diamantelor sângerii", numită Sistemul de Certificare al Procesului Kimberley. Acest sistem a fost adoptat în 2003, având ca scop diminuarea numărului de "diamante de conflict" care intrau pe piaţa legală de diamante.
Ţările participante, înscrise în Procesul Kimberley, susţin că diamantele neprelucrate, provenite de pe teritoriul lor nu sunt folosite în mod direct pentru a finanţa acţiunile militanţilor rebeli.
Aceste guverne "recunoscute" abia ştiu ce înseamnă o supraveghere atentă şi, cel mai adesea, dau dovadă de prea puţin curaj pentru a susţine contrariul.
Unele estimări arată că 30 la sută din cantitatea de diamante nefinisate este exportată în mod ilegal.

Industra diamantului a adoptat un Sistem de Garanţie voluntar, fără niciun fel de monitorizare independentă pentru a putea susţine dacă diamantele provin de pe urma conflictelor violente.
Rareori sunt păstrate aceste garanţii - într-un sondaj realizat în februarie 2006, Organizaţia Internaţională de Amnistiţie a descoperit că doar 18 la sută din micii comercianţi aveau o poliţă care asigura că diamantele lor era în conformitate cu Procesul Kimberley.

În timp ce diamantele sunt folosite pentru a finanţa conflictele, adevărata problemă nu este reprezentată de diamante în sine, ci de rebeli, guverne şi indivizi care exploatează mine de diamant şi implicit oameni, pentru a-şi atinge scopurile personale (evident, de îmbogăţire).

PS: este o adevărată ironie că oamenii de culoare din Occident susţin sclavagismul fraţilor lor de culoare din Africa, susţin acele conflicte armate şi duc la moartea a sute de mii de oameni nevinovaţi, prin simpla susţinere a industriei diamantelor, rezultat al pasiunii/obsesiei lor faţă de bijuteriile "bling-bling". Şi când ne gândim la un artist, cum ar fi Akon, care deţine o mină de diamant în Africa de Sud, brusc, tabloul sclavului african-stăpânului african, în locul stăpânului alb, îmi pare mai crud, mai de neînţeles, mai monstruos.

... doar în faţa oglinzii

noreply@blogger.com (Upanishada) — Fri, 06 Nov 2009 21:30:00 +0000

Mă voi sufoca printre atâtea foi, caiete, cărţi, reviste, cutii cu nimicuri, importante doar d.p.d.v. subiectiv. Mi-am dat seama că am multe pixuri, mai multe decât atunci când aveam cu adevărat nevoie de ele (în liceu, în facultate)... la fel şi caietele... agendele... carneţelele...
Le adun... şi le adun... în speranţa că spiritul meu îşi va găsi concentrarea necesară pentru a se dilua pe foi, dar nu reuşeşte. Aş vrea să scurg prin pix, pe foaie, tot ce simt şi tot ce gândesc, mai mult decât oricum o fac, inclusiv şi-aici... aş vrea să scot din mine toate ideile, toate frământările, toate gândurile pe care le proiectez spre persoane, spre locuri, spre idealuri, spre activităţi... eu, eu, eu, ei, ei, ei... ca şi cum sunt trasă de braţul stâng, într-un fel de buclă a timpului, într-o atmosferă de bulă, într-un tridimensional ciudat... ca atunci când visezi, şi ştii că visezi, şi simţi cum ceva te trage pe spate, ca şi cum creierul ţi s-ar scurge din craniu, încet, ca o miere ce curge din borcan, plictisitor de încet, dar cu un efect destul pentru a simţi senzaţia de slow motion.
Cum să-mi încep cartea, când spontaneitatea mi se pierde odată ce gândul "scriu o carte" mi se instalează în minte ? Atunci îmi pasă de cum mă exprim, de ceea ce spun şi-mi pasă atât de mult, încât scrisul meu e lipsit de esenţă, de pulsaţie...
Am un stomac care mi se strânge şi mi se frământă în gol... ca şi cum mintea şi stomacul îmi macină contemplaţiile mele...
Ar fi trebuit doar să dansez, dar uite unde am ajuns... Copilă fiind nu am ştiut că sufletul meu voia doar să danseze... Aţi spune "niciodată nu e prea târziu", dar performanţa se construieşte din fargedă pruncie... acum dansez doar în cluburi, doar acasă... doar în faţa oglinzii.

Taraba de muzica - 8 Nov. 2009

noreply@blogger.com (Upanishada) — Fri, 06 Nov 2009 20:45:00 +0000

MAI MULTE INFORMATII PE www.uzr.ro

Phoenix

noreply@blogger.com (Upanishada) — Thu, 05 Nov 2009 22:22:00 +0000

I am Phoenix
My ash is my womb,
my home, my body,
my tomb.
I am Phoenix
My ash is my life,
my world,
the ash is me.
I am Phoenx.
Flying and dying into flames
is what I do best.
My destiny ?
Dying to reborn.
Birthing to die.
I am Phoenix.
This ash is me,
my flesh, my soul,
my blood.
I die in your vortex
and I ressurect from it.
I throw myself into your vortex.
In time, out of time.
Out of this world,
back into yours,
out of yours,
back into mine
for the trillion time.
I am Phoenix.
Made from ash,
to ash I return
to be born.

by Upanishada